Cu toții am auzit de multe ori că speranța moare ultima. Și asociem adesea speranța cu o fărâmă de optimism, cu o emoție care ne mai dă un pic de putere atunci când am dat de greu. Însă speranța nu este o emoție, și nici o pierdere de timp, ci o combinație între stabilirea scopului nostru, perseverența de a urmări acel scop și credința că avem puterea, capacitatea și înzestrarea de a ajunge unde ne-am propus.
Înțelegerea comună a conceptului de speranță
Încă din copilărie am auzit cu toții vorbindu-se despre speranță. Întotdeauna omul a sperat la ceva: la îndreptarea unei situații, la un regim politic mai bun, la mai mulți bani, la sănătate sau de ce nu la o transformare veritabilă și definitivă a unor trăsături caracteriale mai puțin strălucite. Chiar când e greu am observat că vine câte cineva care spune ”lasă că o să fie bine” și de atâta ”lasă că o sa fie bine” câte am auzit, am ajuns să minimizăm rolul și impactul speranței asupra noastră. Căci un ”lasă că o să fie bine” spus de pe vârful buzelor nu are nicio legătură cu speranța veritabilă, profundă și transformatoare.
Adevărata față a speranței
Psihologul Charles Snyder și-a dedicat o mare parte a activității sale de cercetare studiului speranței, iertării și a nevoii umane de unicitate. El demonstrează faptul că speranța nu este o emoție, sentimentul de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni – cum e definită în DEX, asociată mereu cu optimismul, ci este un mod de a gândi. Emoția bineînțeles că susține procesul cognitiv, însă speranța este trilogia: scopuri, căi și credință, după cum o numește Snyder.
- Ne fixăm scopul care este realist, deci îmi este foarte clar unde vreau să ajung
- Am capacitatea de a concepe căi de atingere a acelui scop, lăsând însă cu mare flexibilitate loc și misterului, căci poate apărea o cale alternativă sau o soluție care nici nu ne-a trecut prin cap. Știi că în popor se spune că ”sunt nebănuite căile Domnului!” Altfel spus:
- îmi fac un plan cum să ajung la țel,
- iau în considerație mijloacele adecvate de care dispun pentru a-mi atinge scopul,
- sunt perseverentă,
- fac maximul din ce ține de mine,
- nu mă las destabilizată de eșecurile de pe drum,
- o iau de la capăt dacă este cazul și
- las poarta larg deschisă pentru necunoscut și mister.
- Credem în noi înșine, adică am încredere că pot face asta, că am capacitatea, puterea, inteligența, tenacitatea, rezistența și înzestrarea necesară pentru a-mi atinge scopul realist pe care mi l-am propus.
Deci avem acest mix unic dintre scop – perseverență – credință.
Oare mai avem astfel o față întunecată a speranței?
Cu aceste ingrediente înlăturăm orice așa zis dezavantaj al speranței despre care mai auzim uneori vorbindu-se. Căci ”latura întunecată” a speranței este mereu acolo unde te complaci lânced așteptând para mălăiață să pice; acel ”lasă că o să fie bine” fără să faci nimic țintit și cu tenacitate și determinare pentru rezolvarea situației cu care te confrunți.
Perceperea speranței în era digitală
Cumva în ziua de astăzi unde totul se petrece atât de repede și transformările generate de noile tehnologii și societatea digitală în ansamblu are caracteristici disruptive, ne-am învățat să imprimăm un ritm foarte rapid vieților noastre; să vrem totul în clipa asta și dacă se poate să vină și fără efort prea mare.
Însă atunci când ne confruntăm cu o situație gravă, serioasă, de exemplu ”ne trezim din senin” cu un diagnostic pe viață, sau poate un cancer de care mai e alipit un procent scăzut de supraviețuire, un deces după care crezi că nu te mai restabilești, un divorț care afectează îngrozitor copiii, un părinte violent care își nenorocește familia sau poate că pur și simplu este o stare de tensiune care se menține de prea mult timp și ne imprimă o stare de anxietate sau nervozitate – cum ar fi un mereu nou și nesfârșit val de covid sau un val interminabil din mass media – acestea nu pot fi rezolvate instantaneu, pe loc, fără efort și perseverență și trezesc astfel o distrugătoare deznădejde în cei care funcționează în mare viteză. Aici rezultatele nu vin pe loc, și ajutorul cel mai mare este oferit de cultivarea speranței autentice ce are la bază o atitudine proactivă în conformitate cu etapele detaliate anterior.
Învățarea și cultivarea speranței
Speranța poate fi deci învățată și cultivată prin exersarea acestor etape într-un mod țintit și cu determinare. Această atitudine pozitivă de încredere și speranță, indiferent de gravitatea și amploare situației cu care ne confruntăm, nu este o întâmplare, sau o înzestrare genetică a unora sau un cadou primit cândva, ci este o alegere conștientă, volitivă și necesară unei vieți echilibrate și armonioase.
Lipsa de speranță și respingerea acțiunii sistematice și temerare duce la neputință și depresie. Și aceasta este tot o alegere.
Alegerea este mereu a noastră; să alegem alegerile cele mai constructive!
Dacă ai nevoie de ajutor și îndrumare în situațiile de viață cu care te confrunți, în clarificarea asupra alegerilor pe care le faci, contactează-mă pentru o ședință de coaching!
Îți doresc mult succes și abia aștept să te întâlnesc!
