Îmi place foarte mult acel îndemn de a nu trage de firele de iarbă atunci când vrem ca acestea să crească, pentru că oricum nu vor crește mai repede, ba din contră se vor rupe. Ce reprezentare frumoasă a importanței răbdării, sub orice formă a ei; a răbdării cu tot ce este împrejurul nostru, cu apropiații noștri, dar mai ales cu noi înșine.
Trăim într-un secol al marii viteze în care totul pare să aibă loc și să se producă acum. Iar pe acest acum – tocmai din cauza rapidității și a simultaneității evenimentelor de care avem acum habar comparativ cu niște zeci de ani în urmă – îl pierdem, rămânând în mod paradoxal aproape paralizați, încremeniți într-un tumult. Vrem totul acum, vrem să ”bifăm” ceva, să fim deja acolo unde intenționăm să ajungem, să fim mereu altundeva sau cu altcineva decât ceea ce este acum și aici în viața noastră.
Nemulțumire cronică, ar fi ”diagnosticul” multora din ziua de azi, o nemulțumire care își are rădăcinile și în lipsa răbdării.
Cum putem învăța să schimbăm viteza, să mai mergem din când în când și cu viteza întâi, ba chiar să ne oprim uneori un pic – nu din cauza încremenirii în fața iureșului evenimentelor-, ci să fim pur și simplu în acea stare de tihnă creatoare în care să ne (re)găsim puterea lăuntrică, să ne încărcăm cu forța, credința, determinarea și toate celelalte ingrediente de care avem nevoie pentru a ajunge unde ne propunem?
Cultivarea răbdării
Dar cum o cultivi atunci când ai momente în care nu mai găsești nicio sămânță a ei, deci nu ai ce planta și ce îngriji?
O modalitate este la îndemâna oricui. Iar aceasta este observarea naturii, de la cea mai mică gâză la cel mai falnic munte, de la adierea vântului, la gheața care cuprinde iarna totul.
Nu putem spune că ghinda are răbdare ca stejarul să se dezvolte, sau că vântul are răbdare când împrăștie căldura sau grindina; nici că ursul are răbdare să iasă cu puiuții lui din vizuină. Nu există această noțiune de răbdare în natură, căci ea este precum un flux care străbate totul, nefiind ceva separat, care să poată fi astfel denumit, diferențiat. Ea este parte integrantă a acelui ritm inerent al naturii, a acelei pulsații care face ca natura să existe, să fie într-o permanentă și magnifică adaptare și transformare.
Învață de la mama natură!
Observarea acestui ritm al naturii, înțelegerea și ”învățarea” lui este cea care ne ajută să deprindem răbdarea.
Ea ne învață gradat să sesizăm prin oglindire ritmul vieții noastre lăuntrice, nu a celui dat de ceasul care ne sună dimineața de trezire sau a știrilor de la televizor pe care le vedem seara, ci a cadenței interioare care ne conduce la maturitate, la cunoaștere, la profunzime.
Răbdarea se dezvăluie astfel gradat a fi o forță, o putere foarte mare de care dispunem, care ne conduce acolo unde vrem când o adăugăm măsurilor adecvate pentru atingerea țelului nostru.
Poți învață să-ți cultivi răbdarea! Contactează-mă pentru a afla mai multe.
